Întuneric

Sunt blocată într-o cameră rece plină de hârtii și lipsită de orice formă de lumină.

E atât de întuneric, dar în același timp atât de multă lumină.

Lumină în mintea mea care vede totul mult mai clar.

Tristețea se simte altfel când în jur e beznă.

Plânsul mut sună mult mai tare în obscur.

Bătăile inimii se aud mult mai puternic.

Durerea nu e atât de apăsătoare.

În întuneric pot să-mi văd mult mai clar nemulțumirile și grijile.

În întuneric parcă și tu pari viu.

În întuneric mă simt bine.

Dar nu și acum…

Acum totul e atât de rece,

Atât de negru,

Atât de eu.

Dragul meu

Scriu aceste rânduri pentru tine, dragul meu. Pentru tine, cel care m-a iubit sau cel puțin asta ai vrut să cred. Pentru tine, cel care îmi spunea vorbe dulci, vorbe care m-au făcut să cred că eu pot însemna ceva în ochii tăi, ceva mai mult, dar mare mi-e acum dezamăgirea.

Te-am lăsat să te uiți în sufletul meu, ai văzut câte epave ascundeam acolo, ai văzut cât dezastru e, ai văzut că e un suflet trist care avea nevoie de iubire și de sprijin.
În ciuda dezastrului din inima și sufletul meu încercam să am mereu zâmbetul pe buze, încercam să fiu fericită, și chiar eram până să îmi furi tu acea fericire pe care mi-o creasem cu greu.

Tu, dragul meu, ai lăsat în urma ta doar durere, m-ai lăsat să sufăr, mi-ai furat și ultimul surâs. Cum e să fii fericit după ce ai furat fericirea de la alt suflet? Cum e să fii responsabil de lacrimile mele în timp ce tu râzi? Cum e să te muți definitiv din viata mea și să cauți acum chirie în viața alteia?
Cum?

Oh, dragul meu, îmi pare rău că te-am lăsat să mă iub(răn)ești, îmi pare rău că te-am lăsat să faci ravagii in inima mea după despărțire, îmi pare rău că mi-am deschis sufletul în fața ta.
Sper ca ea să te facă fericit, de fapt nu mai ai nevoie de fericirea ei atât timp cât o ai pe a mea.

Printre stele

S-a pierdut din nou printre gânduri, iluzii și sentimente. S-a pierdut în promisiuni și cuvinte care nu pot fi definite ca adevărate sau false. S-a pierdut printre zecile de stări care îi tulbură sufletul. S-a pierdut ieri, alaltăieri, nici nu mai știe când, oricum timpul e ceva relativ. S-a pierdut în acest univers, universul ei, universul lui. O lume zugrăvită în nuanțe de alb și negru, dar cu mici buline roz, pentru ea. O lume în care totul părea perfect la început. O lume care trecea granițele realului. Dar acea lume a dispărut din peisaj. Totul e doar praf…praf de stele.

Vinovată sau vinovat? Nu există un răspuns. O greșeală nu e comisă doar de o singură persoană atunci când e vorba de doi. Dar ce valoare mai au acum greșelile?

Când nu are cine să o asculte, ea vorbește cu stelele, doar ele îi înțeleg durerea. Când nu are cine să o admire, le lasă pe ele să o facă, doar ele îi văd frumusețea. Când nu are cine să îi lumineze calea, doar ele o ghidează spre calea cea bună. O lumină, oricât de slabă ar fi ea, în viața cuiva poate schimba foarte multe.

Tot ce vrea e fericire, dar uneori nu știe să o accepte sau să o păstreze. Fericirea ți-o creezi singur, nu o poți fura de la altcineva și nici nu o poți împrumuta. E greu să o creezi, dar e greu să o și păstrezi. Ea nu a știut să păstreze ceea ce a dobândit, poate va învăța într-un viitor apropiat sau într-o altă viață.

E liniște și frig. O lacrimă îi cade lin pe obraz, un regret că nu a putut face mai mult, un sentiment ce se va pierde în timp sau va rămâne veșnic acolo undeva. Privind spre cer îi vine în minte un ultim gând: „M-am pierdut…”

Euforie

Când am crezut că totul a luat sfârșit, universul mi-a dat o nouă șansă. O șansă a unui nou început, o șansă pe care să nu o irosesc, o șansă pentru tine, o șansă pentru noi.

Tu ești cel care reușește să-mi reaprindă scânteile din ochi. Tu ești cel care îmi lasă praf de stele pe buze de fiecare dată când mă săruți. Tu ești cel care îmi întoarce lumea pe dos. Tu ești precum răsăritul și apusul pe care le admir atât de mult. Tu ești starea mea de extaz. Tu ești zahărul din cafeaua mea. Tu ești cel care îmi dă puterea unui leu. Tu ești cel pe care nu vreau să-l dezamăgesc.

Poate nu sunt suficient de bună pentru tine. Poate nu te merit îndeajuns de mult. Poate nu pot fi așa cum te aștepți tu să fiu. Poate sunt o zăpăcită care uneori spune tâmpenii.

Însă,

Vreau să știi că această zăpăcită te admiră foarte mult, chiar dacă nu e capabilă să o arate în mod direct. Vreau să știi că pentru ea ești mai mult decât ai crede. Vreau să știi că te vrea chiar și atunci când nu ești lângă ea. Vreau să știi că pentru ea sentimentele reprezintă ceva nobil, în ciuda tuturor dezamăgirilor pe care le-a îndurat.

Și ora fiind târzie,

M-am pierdut printre cuvinte. M-am pierdut printre rânduri. M-am pierdut printre figuri de stil și metafore. M-am pierdut în această stare euforică cauzată din pricina ta…

Dezamăgire

M-am înșelat, da, din nou m-am înșelat.

Am crezut că voi putea iubi din nou,

Am crezut că fluturii din stomac au revenit la viață

Am crezut că o să răsară soarele și pe strada mea,

Am crezut că vrei să mă repari,

Am crezut în ochii tăi verzi și mari.

Dar nu, nu a fost așa, din nou m-am înșelat.

Merg singură pe stradă cu căștile în urechi

Având un singur plan al universului în jurul meu.

Merg singură pe stradă cărând în spate o alta dezamăgire, un alt eșec

Din când în când o lacrimă pe obraj îmi cade,

O, ce bine că e noapte!

Astfel nimeni nu-mi poate vedea durerea

Și chiar dacă la început totul mi se părea aievea,

Am ajuns să-mi blestem din nou inima mea neroadă

Care cândva jurase că nu va mai simți ceva vreodată.

Rămân eu singură pe acest drum,

Dorindu-mi ca totul să devină doar scrum

Și să ard tot ce în sertarul cu speranțe aveam

Pentru că dezamăgirea m-a făcut să regret că te doream.

Bolnavă

Sunt bolnavă…

M-ai îmbolnăvit cu dragostea ta virusată, iar imunitatea mea nu m-a putut apăra.

Încerc să găsesc un remediu pentru această boală, pe care nu am mai avut-o de multă vreme, însă niciun medic nu poate să-mi ofere un leac pentru ea.

Te simt în fiecare părticică din mine, în respirația mea, în fiecare celulă, în inimă, în tot.

Te-am așteptat să vii pentru a mă salva din acest chin. Te-am așteptat să-mi dai un ultim sărut, o ultimă îmbrățișare, dar nu ai mai venit.

M-ai lăsat să mă lupt singură cu această boală care îmi macină sufletul.

Cum poate ceva care la început este atât de plăcut încât te umple de o dorință pătimașă de mai mult, să doară atât de tare în cele din urmă?

Tu, care ar fi trebuit să mă vindeci, ai reușit să mă îmbolnăvești cu acest virus păcătos al dragostei. Tu, care mi-ai bandajat rănile vechi, dar mi-ai lăsat altele în urmă. Da, tu ești cel după care inima mea strigă cu disperare.

Poate în cele din urmă mă voi vindeca, dar până atunci te aștept pe tine să-mi mai dai puțin din această dulce otravă care mă face să iubesc până și durerea ce mă înconjoară…

L’amour ébloui

Speranțe deșarte, vise spulberate și lacrimi pe obraz. Sunt ultimele lucruri care-mi rămân de fiecare dată când pleci și mă lași să mă înec în propriile gânduri. Tot ce îmi spuneai, toate alinturile, mângâierile și săruturile rămân undeva aruncate în colțul camerei, uitate. Rămân doar eu, singură, cu inima la pământ, cu sufletul îndurerat și cu o mulțime de reproșuri. Alegi să mă lași singură, să mă prăbușesc în neant luându-ți rămas bun printr-o singură bătaie pe umăr, iar eu fiind nevoită să-ți răspund printr-o singură suflare care încearcă să suprime toată durerea care vrea să evadeze din trupul meu.

Ridic tricoul pe care mi l-ai purtat fiind îmbibat cu mirosul parfumului tău, îl pun cu gingășie în dulap hotărându-mă să nu-l mai spăl pentru a te avea mai aproape de mine. Spăl paharele care au fost murdărite de dulcea otravă a licorii lui Bacchus, licoarea pe care acum încerc să o acuz pentru nedreptățile care mi s-au făcut.

Plâng, țip, regret, îmi șterg lacrimile și mă trezesc la realitate. La realitatea mea ghidată de propriile principii și aspirații, la realitatea mea în care absolut totul depinde de mine, unde toate sentimentele mele sunt ținute sub control, unde totul este cum cred eu că trebuie să fie.
Mă conving că fericirea mea nu depinde de altă persoană ci doar de mine, mă convig că insensibilitatea poate fi cea mai de preț armă a mea, mă conving că am suficientă putere pentru a trece peste și în cele din urmă mă conving că dragostea ta mă amețește și mă obligă să te țin închis și ascuns undeva în inima mea plină de cicatrici…